Ce mică-i marea taină ce-a murit Adâncă-i ‘nalta ei eternitate Eu o simțeam IUBIRE infinit Tu?... jalnică infirmitate! Și ce vicleni s-or naște vânători Din stirpea ta, model de pus în carte Nici sufletului lor măcar datori Și neîndurători, ca și o moarte Pesemne doar un suflet rătăcit Și verde ca o iarbă necosită Ascuns în marea taină ce-a murit Își va purta durerea răvășită... Printre steluțe neajunse stele vii Din licurici improvizând istorii Suicidul la comete nu-s fobii Doar vise ude și premonitorii... Dar, oare bunătatea ce rost are Cu freamătul ei dulce-n pântec supt? Dacă e ruptă-n colțuri și sudoare I se prelinge dulcele prea mult... Ce ne-nțeles e haosul stârnit Ca două palme scuturându-se de vini Durerea-și poartă măștile-nmiit Și calmă ca un stol de heruvimi... În numele IUBIRII se tot spun Basme cu sfinți uitați și cu viteji Murind subit, baloane-s de săpun Doar usturimi în ochii veșnic treji Întâmp
