Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus, Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus.   Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie, Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie, Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată.    Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar, Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar.    Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă, citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.   R efugiat în palma sorţii, un suflet are de ale

De prea mult fum, de prea puţină taină Ni se rotesc ceasornice-n rărunchi De-am şti croi văzduhului o haină Şi i-am sculpta din vise noi un trunchi Păşeşte-n noi lumina ca ninsoarea Ce nu îţi dă destinul, omule nu cere Dă-i stelei tale crudul ierbii, floarea Ce stranie e    viaţa,    o frunză în cădere.     E floare rară tihna nopţii - acum În insomnii sfidând acoperişuri Ce nu cunosc nevoi de foc şi scrum Pe drumul ploii ascuţind tăişuri   Când marginile toate-au orizont Nemărginirea se destramă lent Şi desenează   asfalturile-n rond Cu vise cumpărate pe un cent   Doar vorbe în al buzelor mormânt Enigme-n raftul sufletului rupt Nici urmă de vreun rătăcit cuvânt Sau alt oftat purtând obrazul supt   Toamnei arsă fără lacrimi - ape efemere, taina trecerii-n văzduh, smerit să îi ceri Stranie e    viaţa,  o frunză în cădere În privirile fântânii, umbrei seci de ieri.