Te-aştept ! de parcă aşteptarea e coală albă de hârtie Tăişul ei - o întâmplare, sfârşit ori început să-mi fie mi-i  negru negru albul zilei , nici zorii nu-mi zâmbesc de când ai pus un punct atât de mic, rotund şi ai plecat râzând Te strig! de parcă n-au auz, nici drumuri lungi, cărări subţiri Curgând prin umbre verzi strivite de lunecoase amintiri nu-i  albă albă neagra spumă  a îndoielii că te am Copacul vieţii a pierdut frunzişul tot şi-i ciot un…ram. Te vreau! De parcă vrerea toată s-ar oferi în dar la nuntă Sau nou născutului ce-am fost, oricât destinul o să-ascundă Amar amar e visul dulce , viu, tăinuit ca pe-o greşeală a zilei ce mi s-a promis, lumina-i sfântă să nu doară. Te-ascult! De parcă simfonie e pulsul gol de vreo minciună Cine-ar putea să mă trezească cu adevărul prins de mână? Prea tristă tristă e mirarea  în haina ei mustind de vicii Eu, sufletul amanetat risc şi-l salvez de-un şarpe-al fricii! Te strig, Te vreau, Te-ascult,

Cu-amintiri de dimineţi şi promisul cânt de seară * Moartea ne învie!  – aud...  Numai viaţa ne omoară! * Peste umăr nu-i nimică, dinainte... neştiute Clipe tainic speriate, câinii timpului asmute! Îmbibate-n aur stins şi cu ochi muiaţi în lacrimi Stau pe şnurul nopţii stele depănând poveşti şi datini Pieptiş şade într-o rână, paznic mut pe şaua serii Un luceafăr aminteşte cum au înflorit ieri merii: Albi şi plini de promoroacă, cu petale moi ca neaua Au înveselit văzduhul, slăbind vântului cureaua Să nu răscolească răul de miresme crengi ‘nfrunzite Umblând fluturaşi, tăunii şi albinele - ameţite Cu fustiţă mult prea scurtă dintr-o pală de furtună Luna-şi potoleşte plete, când pe sâni o să-i apună Ultimi licurici nătângi cu lucirea lor ascunsă Lângă-a bolţii balama cerului jelind, neunsă...     Desluşesc în murmur stins iar  o zisă , ca sudalmă: * Moartea ne învie!  – aud...  Numai viaţa ne omoară! * Nu ştiu de vorbea o piatră  sau era susp