Ce mică-i marea taină ce-a murit
Adâncă-i ‘nalta ei eternitate
Eu o simțeam IUBIRE infinit
Tu?... jalnică infirmitate!
Și ce vicleni s-or naște vânători
Din stirpea ta, model de pus în carte
Nici sufletului lor măcar datori
Și neîndurători, ca și o moarte
Pesemne doar un suflet rătăcit
Și verde ca o iarbă necosită
Ascuns în marea taină ce-a murit
Își va purta durerea răvășită...
Printre steluțe neajunse stele vii
Din licurici improvizând istorii
Suicidul la comete nu-s fobii
Doar vise ude și premonitorii...
Dar, oare bunătatea ce rost are
Cu freamătul ei dulce-n pântec supt?
Dacă e ruptă-n colțuri și sudoare
I se prelinge dulcele prea mult...
Ce ne-nțeles e haosul stârnit
Ca două palme scuturându-se de vini
Durerea-și poartă măștile-nmiit
Și calmă ca un stol de heruvimi...
În numele IUBIRII se tot spun
Basme cu sfinți uitați și cu viteji
Murind subit, baloane-s de săpun
Doar usturimi în ochii veșnic treji
Întâmplă-se iubescuri deseori
Meteoriți în ploaie pe pământ
De drag tu să trăiești, apoi să mori
Nesocotind în gând de ce și când...
Așa se tânguia o vrabie și zborul
Îi rămăsese vis pe aripă străină
Greul știut nu-i accepta ușorul
Cealaltă aripă striga – Sunt prea puțină!
Ce mică-i marea taină ce-a murit
Adâncă-i ‘nalta ei eternitate
Eu o simțeam IUBIRE infinit
Tu?... jalnică infirmitate!
Comentarii
Trimiteți un comentariu