să nu creşti aşteptarea ca pe-o floare când buruienile sunt vii dezamăgiri  nici să nu scotoceşti aiurea nişte vini  la umbra umbrei tale, în plin soare   nici n-ar avea temei vreo ploaie albă noroiul va purta tot haine negre iar ura deghizată-i scursă din tenebre cu flori albe, curate şi aşezate-n salbă   și-atunci când ce primeşti nu-i bun să cauţi, spun,  prin sufletul tău cast ustură, arde, doare cumplit... balast  aruncă-l! fie o dulce clipă, ori taifun   dar depărtarea nu și-a luat cu ea secundele trăite viu, pulsânde și nici să urce-n rai n-ar mai putea l-am luat ca talisman către niciunde... atât regret, cât lacrima pe-o geană și sacrificiu  mare cât un rid ce-a apărut cu plâns de apatrid cerneala a pălit, voit, vicleană...   secretele se-ngână doar, în șoaptă se spun printre suspine sau în vis gândul se vrea idee, ori adevăr promis în vremea asta, crudă sau necoaptă  chiar fără lacrimi, cu ochii mirați, senini cu cicatrici pe tâmple, am sufletul - un soare  nu-ți fie aştepta