Doar dezgolind apusul de tăceri Şi picurând noroc în gândurile toate Ne învelim în foste primăveri Uitând gustul ruginei din păcate   Ce blând mă cerți iubite din priviri o muzică mă-alintă neștiută îmi risipești   închipuite   vini din ochii umezi și-amărui de ciută   Cu   buzele punând gingaș   peceți vrei să mă-nveți cum să trăiesc   cândva… ( nu înțeleg, cu genele mă cerți ) … cum vieţuiesc fără   iubirea   ta?   Nu spui nimic, în taină-mi spui “nebună” Sclipesc   steluțe-n ochi, nici cerul nu le are Din dragoste aș da o lume   chiar arvună Sau aş fura iubiri din galantare…     N-am învățat corect cuvântul "părăsire" Nici “a   uita”, curat nu-l știu a-l folosi Dar am luat maxim note la iubire Și-mi e prieten intim verbul   “a iubi”     Dintre stele ireale, peste suflete robite Gust-amar de mere coapte-n zi lăsată-a fi de post Abundenţă de săruturi,   zorile-s nefericite Rostuită din înalturi, azi i

  Opţiunile Administratorului Editare Comentariu Editare file proprii Ştergere Comentariu Editează postările de blog                Mi se-ntâmplă, tot mai des… coapsa surdă sângerândă pe-o streaşină a sorţii preş să fie… aşteptândă! *             Mi se cere, tot mai des… să-nchid ochii tot mai strâns pe-a destinului cărare să strâng urma… după plâns! *            Mi se scrie, tot mai des… pe manşetă albă, rece a cămăşii ce cuminte prin foc-de-gheaţă mă petrece *               Mi se pare tot mai des… că de-a surda urlă-n mine frici ce îmi despoaie blând temeri vechi ce strigă-n tine *                  Mi se tot promite des… Că zăbale or să poarte Bidivii de neînţeles Purtători de vieţi şi moarte * Mi se pare şi promite…                                    … scrie, cere şi se-ntâmplă… Pe hârtie… nu pe tâmplă!

  Despre plecări, nu ştie a vorbi nici-o plecare Nici despre amintirea unei miercuri dintr-o joi Singurătatea poartă acelaşi chip în fiecare dar Domnul a-nviat tăcerea anume pentru noi   S-au întâlnit târziu ai noştri ani   pe o cărare ce n-are umbră şi nici paşi vreodată călători Şi miezul zilei şi al nopţii contururi au   amare de când strivim zăpezile, agonizând datori…     pe viaţa asta prea-flămândă, îndatoraţi cu-o moarte De parcă n-am trăit niciunul, destul n-am mai iubit Înţelepciunea lumii nu ştie să mai poarte acelaşi nume simplu de mugur rătăcit…   În sânul florilor primite zace o ultimă sămânţă de poem Visul, vis curat părea. Ah, mă tem că ai apus demult Ce iluzie-n iluzia creată, nu este nuntă-n luciul din inel Întorceam privirile pierite, cu parfumu-i tare ca un scut   Amintiri în galben ducă-se, unde va pieri poteca noastră au furat tot zâmbetul iubirii şi o geană dorului iubit Azi în şoapta dimineţii faste, vechi amiez

  Dimineața trează, albă, iscodește dacă-mi ești guguștuci pe o polată, mi-au adus în cioc povești visele se plâng pe rând că doar noaptea le învie, așteptate sunt la mal, de corăbii de hârtie...   Tălpile își amintesc de flori, ierburi și nisipuri, de petale de cireș plânse-n alte anotimpuri timpul nu ne iartă, răul! Spinii se adună-n palme cern cuvintele cu grijă, alungând zâmbind sudalme...   Imitând un trai boem, ard cuvintele, mă tem că uitarea o să ne prindă, nici pe trepte, nici colea, unduite ca-ndoiala, sub pași drumurile gem nu las praful pe-amintiri, dragi îmi sunt și ar durea...   Palmele se strâng a rugă, genele schimbă blesteme vânturi oarbe au la glezne ciucuri buni pe orice vreme visele se plâng pe rând că doar noaptea le învie, așteptate sunt la mal, de corăbii de hârtie...

  Fără umbră-aș încerca un trai aș sta sprijinită doar de mine pe drumeagul singur către rai ocrotindu-mi stelele puține Umbra mea visează cerul așternut Prea o arde talpa prin nisipuri Îmi închin icoanele și fug Restul sunt prejudecăți și mituri   Sângele prea roșu-mpătimit Drumuri scoate la mezat prin mine Mult am mai sperat și am greșit Dar cărările curate sunt puține   I-a-nghețat pe sâni iertării o mirare cât de generoasă este, ce folos! a cerut sfioasă o-ntrupare și-a primit albastrul sinuos   n-a durut-o șovăiala lui ca o haină largă străvezie când dădea în verde, când gălbui ca norocul chior la loterie   a strivit-o însă nepăsarea ce –albăstrui perfect era odată umplea bolta, lacul și chiar zarea și o ploaie lungă supărată   și tot umbra s-a-nhăitat c-o lampă e discretă nu îi ceartă plânsul unduită în lumini e o vampă dar cernită nu cunoaște râsul   nici nu mă mai mir de-a mea lentoare umbra, sângele, iertarea mă trădează palide-s ca ia

  Dă-mi cu-mprumut vreo două zboruri Voi arunca buchetul veșted Mila ferestrei fără storuri O voi simți în ochi și creștet.   Nu-mi cerceta amare pricini Le port. Mă tot strivesc zimțat Când te prefaci, nu-mi este sprijin Purta-vei tu acest păcat...   Mă uită într-o altă sferă Silabisind colinde noi Luceferi stinși din altă eră s-or întrupa în cifra doi...   Ce tandră este-a   serii geană, Să nu mă vinzi ca pe-o ispită Ce-i prinsă-n plasă ca o mreană Dintr-un adânc sărac ivită...   Ți se-nfășoară o-ntrebare Printre iertări, păcate, doruri Purtând discret parfum de floare ce a uitat de cer și zboruri...   Însuflețește-mi cald destinul Tu înger răscolind lumină Smulgând din ia nopții firul Șoptindu-mi că îți sunt regină...   C-așa-i sfârșitul, iar te minți, când începutu-i anodin ascultă ruga a șapte sfinți iubind mai mult, încă puțin...