N inge! Cu o șansă numai dintr-o mie Vai! Mi-a  prins văzduhul gol de amintiri Curg năvalnic fulgii, grăbiți și în vrie Albi și puri, desigur, dar stropiți de vini... În aer de burg, ce-a uitat de iarnă Păsări se rotesc purtând vânt în pliscuri Cu uitare Doamne, oare o să cearnă? Dar să nu ne strice plămădite visuri... Puf din baldachin își răstoarnă cerul Îndumnezeind lungi cărări în jos Greu ținut în chingă, în buiestru – gerul Stele-n păr și gene-mi pune, curios... Surghiuniți și pașnici ca uitați eroi Pudici își ascund rădăcini în glod Se-anină de toarte, bieți copacii goi Între cer - pământ, fac un singur pod... De ce gerul arde? Știe oarecine? Și aprinde-n ochi flăcări și-n obraz Pe buze-amorțite, greu cuvântul vine Încleștare mută, doar cugetul treaz... Știu,  omătul geme sub talpa grăbită În odgoane iarna nu putem struni Ne-a trimis-o Domnul, s-o păstrăm, dorită e de firul ierbii și de mulți copii...

"Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să ne întoarcă spatele." Emil Cioran RISIPIRE ALTFEL

Chilipir În şirag fin - ca brăţară, îi stau vremii strâns pe gleznă zilele strălucitoare, risipind a lumii beznă! Fiecare mai rotundă, cu sclipiri de ametist Nu se-aseamănă-ntru totul când hazardul e artist! Şapte sunt, ca şapte stele adunate-n palma lui Limpezind ceruri albastre şi visele timpului Stau la taină în secunde risipite printre aştrii Întrecând bolta-n tristeţe verde-n ochii ei… albaştri! Privesc lung la săptămână, azi cu joia scumpă-n mână N-am plătit-o scump, peşcheş! Mită – nu-i, să nu dau greş!  

Două ceasuri stau pe-o carte Tic-tac-uri amestecând Unul simte că e noapte Celălat zorii venind... Limbile poartă tăcerea Printre cifrele-amuțite Alta le-ar fi însă vrerea Să se știe odihnite... Unul,  în brățară grea e mai vechi ca timpul scurs Celălalt prin catifea s-a lăsat de clipe muls Strălucește fiecărui câte-un punct amăgitor o fi praf de stele ninse sau păcatul unui dor Dintr-o preaînaltă glastră singur fir de tuberoză le șoptește: * dumneavoastră... îmi puteți face  o poză? * Nu primește vreun răspuns li s-or poticni cheițe ? tuberoza cu parfumu-i se visează cu  rochițe De-ar tăcea și liniștea o secundă dintr-o mie ar avea timp și de ea... ce folos când  nu se știe! Dați, rog, liniștea mai tare undeva se scurge clipa vremea timp de ea nu are și-a lovit în zbor aripa Zar cu zar să adunăm ca-ntr-o vrajbă înfrățită  tuberozei să îi dăm o rochiță aurită E simbolul clar al sorții ce se sc

Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus, Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus.   Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie, Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie, Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată.    Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar, Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar.    Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă, citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.   R efugiat în palma sorţii, un suflet are de ale

De prea mult fum, de prea puţină taină Ni se rotesc ceasornice-n rărunchi De-am şti croi văzduhului o haină Şi i-am sculpta din vise noi un trunchi Păşeşte-n noi lumina ca ninsoarea Ce nu îţi dă destinul, omule nu cere Dă-i stelei tale crudul ierbii, floarea Ce stranie e    viaţa,    o frunză în cădere.     E floare rară tihna nopţii - acum În insomnii sfidând acoperişuri Ce nu cunosc nevoi de foc şi scrum Pe drumul ploii ascuţind tăişuri   Când marginile toate-au orizont Nemărginirea se destramă lent Şi desenează   asfalturile-n rond Cu vise cumpărate pe un cent   Doar vorbe în al buzelor mormânt Enigme-n raftul sufletului rupt Nici urmă de vreun rătăcit cuvânt Sau alt oftat purtând obrazul supt   Toamnei arsă fără lacrimi - ape efemere, taina trecerii-n văzduh, smerit să îi ceri Stranie e    viaţa,  o frunză în cădere În privirile fântânii, umbrei seci de ieri.  

cu şuviţa rebelă pe fruntea palidă şi pulsul prea lent puteai să spui orice dar n-ai spus timorat fără luminiţe în ochi sărac speriat neiubitul meu deajuns puteam să plâng oricât sufletu-mi despuiat dar n-am... doar timpul a căzut în genunchi risipit pe asfalt implora să-l adun în palme joc de bile colorate şi sudalme demodate dar n-am... gândeam să mă-nalţ mai drept şi mai alb să plec puţin mai încolo, din mine, doream dar n-am... priveam ca la o vitrină străină priveam locul nostru acum prăfuit şi stingher, ilustrată uitată în alt cer dar n-am... aş pune un pariu că nu mi-am trăit viaţa asta câştigul va fi de ajuns pentru alte o sută ca ea dar n-am ... linia vieţii s-a şters în palma mea vinovată-i ploaia din pervaz prea târzie şi ea vrăbiile pământului vor disperate să strângă văzduhul spart tot iremediabil demers şi zâmbetul meu ars