Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2019

Iernii înc-o șansă

Ninge! Cu o șansă numai dintr-o mie Vai! Mi-a  prins văzduhul gol de amintiri Curg năvalnic fulgii, grăbiți și în vrie Albi și puri, desigur, dar stropiți de vini...

În aer de burg, ce-a uitat de iarnă Păsări se rotesc purtând vânt în pliscuri
"Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să ne întoarcă spatele." Emil Cioran

RISIPIRE ALTFEL




Chilipir

În şirag fin - ca brăţară, îi stau vremii strâns pe gleznă
zilele strălucitoare, risipind a lumii beznă!
Fiecare mai rotundă, cu sclipiri de ametist
Nu se-aseamănă-ntru totul când hazardul e artist!



Şapte sunt, ca şapte stele adunate-n palma lui
Limpezind ceruri albastre şi visele timpului
Stau la taină în secunde risipite printre aştrii
Întrecând bolta-n tristeţe verde-n ochii ei… albaştri!



Privesc lung la săptămână, azi cu joia scumpă-n mână
N-am plătit-o scump, peşcheş! Mită – nu-i, să nu dau greş!


Dați, rog, liniștea mai tare!

Două ceasuri stau pe-o carte Tic-tac-uri amestecând Unul simte că e noapte Celălat zorii venind...
Limbile poartă tăcerea Printre cifrele-amuțite Alta le-ar fi însă vrerea Să se știe odihnite...
Unul,  în brățară grea e mai vechi ca timpul scurs Celălalt prin catifea s-a lăsat de clipe muls
Strălucește fiecărui câte-un punct amăgitor o fi praf de stele ninse sau păcatul unui dor
Dintr-o preaînaltă glastră singur fir de tuberoză

Refugiat în palma sorţii

Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus, Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus. Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie, Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie, Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată. Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar, Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar. Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă, citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.
Refugiat în palma sorţii, un suflet are de ales:
să moară în clipă tot mai rar, trăind în alb şi dulce, des.

Insolită

Stranie e viaţa, frunză în cădere
Sub privirile fântânii, umbrei seci de ieri
Toamnei arsă fără lacrimi - ape efemere,
păsuire nunţii noastre smerit să îi ceri


De prea mult fum, de prea puţină taină
Ni se rotesc ceasornice-n rărunchi
De-am şti croi văzduhului o haină
Şi i-am sculpta din vise noi un trunchi

E floare rară tihna nopţii - acum
În insomnii sfidând acoperişuri
Ce nu cunosc nevoi de foc şi scrum
Pe drumul ploii ascuţind tăişuri


Când marginile toate-au orizont
Nemărginirea se destramă lent
Şi desenează asfalturile-n rond
Cu vise cumpărate pe un cent


Doar vorbe în al buzelor mormânt
Enigme-n raftul sufletului rupt
Nici urmă de vreun rătăcit cuvânt
Sau alt oftat purtând obrazul supt

Vrăbiile plâng când piere văzduhul

cu şuviţa rebelă pe fruntea palidă şi pulsul prea lent
puteai să spui orice
dar n-ai spus
timorat fără luminiţe în ochi sărac
speriat
neiubitul meu deajuns

puteam să plâng oricât sufletu-mi despuiat
dar n-am...
doar timpul a căzut în genunchi
risipit pe asfalt
implora să-l adun în palme
joc de bile colorate şi sudalme demodate
dar n-am...
gândeam să mă-nalţ mai drept şi mai alb
să plec puţin mai încolo, din mine, doream
dar n-am...
priveam ca la o vitrină străină
priveam locul nostru
acum prăfuit şi stingher, ilustrată uitată în alt cer
dar n-am...

aş pune un pariu că nu mi-am trăit viaţa asta
câştigul va fi de ajuns
pentru alte o sută ca ea
dar n-am ...

linia vieţii s-a şters în palma mea
vinovată-i ploaia din pervaz
prea târzie şi ea

vrăbiile pământului vor disperate să strângă
văzduhul spart tot
iremediabil demers
şi zâmbetul meu ars

O străvezie beznă se zăreşte

Încărunţesc fiori şi-mi ticăie amar în seri de-nsângerare a viselor zidite iubesc canicular un fel uitat de flori petale aurii străpung şi os şi minte…
odăii sufletului meu îi născocesc pereţi să-i oblojească umbra lăsată pe podele nu-i număr risipirea nici voi să nu-mi cereţi un rid pierdut de suflet se chinuie-n atele
atunci păstrează-ţi pacea printre sfioase gene doar verdelui privirii promite-i numai cer fiori timizi de soare s-or răspândi alene prin suflet ce scânteie şi nu se vrea  stingher
când timpul îmi aruncă cu praf de clipe-n ochi descânt de nenoroc şi mor … dintr-un deochi!