*** Nu e frântură-n lume, biet boț de viață nu-i Să nu-i sosească clipa amară-ncețoșată Să nu mă mai iubești ! E-n mintea orișicui ajunge înveninând și pe *  a fost odată * *** Să nu mă mai iubești ! spunea eternei ploi un singur fir de iarbă, și se-nverzea pe sine, privirea-și ridica din marea de trifoi, ferind cu lama-i naltă, armatele de fire *** Cu viers ce-aduce-a înger o cinteză cânta: Să nu mă mai iubești ! Cu ochii spre înalt Printre atâtea cânturi, al ei glas se pierdea Păcat de-a ei trăire, dar asta-i este dat! *** O floare ce-a prins rod, primind sărut din soare În pântec de petale își rostuiește-un dulce Șoptește-n frunza mamă avută din născare Să nu mă mai iubești ! Nici toamna n-o s-o apuce... *** La margine de hău, ca o pecete-a sorții O piatră de hotar se năruie pe sine Și bate disperată lovind străine porți Să nu mă mai iubești ! ea tace cu suspine *** Dar visul nenăscut, de beznă-nspăimântat Îi cere nopții mamă, pierdut de matca sa Să nu mă mai iubești ! Strivind am