Metamorfoze lirice

 

***

Nu e frântură-n lume, biet boț de viață nu-i

Să nu-i sosească clipa amară-ncețoșată

Să nu mă mai iubești! E-n mintea orișicui

ajunge înveninând și pe * a fost odată*

***

Să nu mă mai iubești! spunea eternei ploi

un singur fir de iarbă, și se-nverzea pe sine,

privirea-și ridica din marea de trifoi,

ferind cu lama-i naltă, armatele de fire

***

Cu viers ce-aduce-a înger o cinteză cânta:
Să nu mă mai iubești! Cu ochii spre înalt
Printre atâtea cânturi, al ei glas se pierdea
Păcat de-a ei trăire, dar asta-i este dat!

***

O floare ce-a prins rod, primind sărut din soare
În pântec de petale își rostuiește-un dulce
Șoptește-n frunza mamă avută din născare
Să nu mă mai iubești! Nici toamna n-o s-o apuce...

***

La margine de hău, ca o pecete-a sorții
O piatră de hotar se năruie pe sine
Și bate disperată lovind străine porți

Să nu mă mai iubești! ea tace cu suspine

***

Dar visul nenăscut, de beznă-nspăimântat
Îi cere nopții mamă, pierdut de matca sa
Să nu mă mai iubești! Strivind amar oftat

Scânteia e iubirea-mi ce n-am putut avea…

***

O rază se pierduse, o-mbrățișase o umbră

Că zorii sunt speranța, lumina ei aflase

Să nu mă mai iubești! strigare mult prea sumbră

Se risipea ca fumul prin cerurile joase

***

Dar umbra obosește, și ceața piere-n ea

Întunecimi se-ntorc în pântecul tăcut

Aș vrea să mă iubești! e noua vorbă a mea

Și-atât este de mândră, o vreau mai mult, mai mult…