să nu creşti aşteptarea ca pe-o floare
când buruienile sunt vii dezamăgiri
nici să nu scotoceşti aiurea nişte vini
la umbra umbrei tale, în plin soare
nici n-ar avea temei vreo ploaie albă
noroiul va purta tot haine negre
iar ura deghizată-i scursă din tenebre
cu flori albe, curate şi aşezate-n salbă
și-atunci când ce primeşti nu-i bun
să cauţi, spun, prin sufletul tău cast
ustură, arde, doare cumplit... balast
aruncă-l! fie o dulce clipă, ori taifun
dar depărtarea nu și-a luat cu ea
secundele trăite viu, pulsânde
și nici să urce-n rai n-ar mai putea
l-am luat ca talisman către niciunde...
atât regret, cât lacrima pe-o geană
și sacrificiu mare cât un rid
ce-a apărut cu plâns de apatrid
cerneala a pălit, voit, vicleană...
secretele se-ngână doar, în șoaptă
se spun printre suspine sau în vis
gândul se vrea idee, ori adevăr promis
în vremea asta, crudă sau necoaptă
chiar fără lacrimi, cu ochii mirați, senini
cu cicatrici pe tâmple, am sufletul - un soare
nu-ți fie aşteptarea, vreodată, albă floare
îi va răni-nflorirea altei dezamăgiri.
iunie 2022
Comentarii
Trimiteți un comentariu