Refugiat în palma sorţii

Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi

Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi

În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus,

Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus.

 

Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie,

Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie,

Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată

În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată.

  

Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină

când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină

parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar,

Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar.

  

Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață

Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă,

citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi

Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.

 

Refugiat în palma sorţii, un suflet are de ales:
să moară în clipă tot mai rar, trăind în alb şi dulce, des.