Înfloresc iluzii
Crezând că dincolo de umbre eternitatea e stingheră,
iar clipa s-a topit în lacrimi cu frumuseţea-i efemeră.
Dar lumea-i un păcat sinistru ce se repetă-n nesfârşit
care-o fi fost, oare, motivul când visele s-au rătăcit?
Acum, la tâmplele pădurii vântul în taină se strecoară
făcându-mă să-mi fie dor de noi a nu ştiu câta oară.
Când printre ramuri înfrunzite fuioare de lumină curg
vom tresări de-oftează timpul şi se-ofileşte în amurg
Când un sărut purta mireasma neîntâmplatelor plăceri
lăsând destinul părăsit prin noaptea zorilor de ieri
Fără să ştim că-ntr-o iubire, aceste sentimente mor,
Trăim plângând din jurăminte ce le-am făcut întâmplător.
Purtând pe aripi veşnicia în templul vechilor iubiri,
unde-nfloresc în nopţi iluzii pe soclul altor amintiri.
Nu auzim! oftează timpul şi fluturii suspină-n zbor
zidit cu greu din mii de stele într-un pustiu multicolor.
Efemeride
În gara-aceasta fără nume este aproape ora zece,
Octombrie și-adună în grabă bagajele-n peron.
O ploaie-ar vrea să cadă, se miră, candid trece,
Un ultim tren se pierde iar luna stă pe tron.
Ce trist oftează timpul și se-ofileşte în amurg
Când pe la tâmplele pădurii ca iele se strecoară
Doar printre crengile amare fuioare de lumină curg
Făcându-ne de dor de toamnă, să suspinăm a câta oară…
Din felinar se scurge-un fir, de aur pur, ce arde-n tihnă.
Un clopot parcă a surzit când stelele-obosite pier
Se-aprind, se sting, și iarăși ard, ca o țigarã fără vină
Șoaptele-nchid iar depărtări în bietele şine de fier.
Aur și tristețe vie
Toamna se mută-n șoaptă şi lasă-n urmă vânt,
Trist. Viile se-ascund în mine cu frunzele căzând.
Vibrează în zorele-acum, amare streșini de tăceri,
O pace ideală vreau, la fel ca-n basmele de ieri.
Nufărul alb ține în palme, apus tăcut, plecat din soare,
Pe malul stâng al lacrimei se stinge iarăși o plecare.
Ce-aș mai rămâne-acasă! Strig. Se sparge aeru-n felii
Şi-n scoicile din talpă îmi cresc ca niște flori, copilării.
De prin pădurile virgine, aud chemările în noapte
Tresar și-mi văd copilăria gustând din măr și mure coapte.
Sub gene albe de lumină, prin diminețile târzii,
Răsună-n meri povești cuminți şi îmi jelesc melancolii.
De-a viața
Venise-un vânt ca biciul și-o toamnă dintrodată
Râdeam de frunza verde, plângeam de cea uscată
N-am vrut să văd târziul, silită sunt să-i fiu
Se legănau castanii pe-o margine de râu
Și-n coaja lor de lapte-s tăiate vârste-adânci
N-am vrut să fie negri castanii mei, pe stânci
Amaru-i dulce parcă și dulcele-i amar
Depinde cine gustă și ce-ndoieli apar
Râdeam,râdeam cu lacrimi de viața-frunză a mea.
Acum suspin de frunza uscată-n toamna grea.
Sfârșitul și-nceputul vin din același sens
Uitarea-i amintire? Metafora-i din vers!
Comentarii
Trimiteți un comentariu