de a rămâne încă-un pas
într-o durere fără de căință...
icoanele sunt sfinte orișiunde
și orișicui ascultă o suferință
cum să explici că nu poți să te-aduni
nici să descrii culorile mascate:
uite, un galben nu mai are zi
albastrul lâncezește fără noapte
și-atunci îmbrac în verde tot ce-ating
mă sting și-alung în mine ce am fost
amarul-prea-amar fără de rost!
tânjesc după iubirea absolută și-mi las
drept gaj cea mai rămas din mine,
atâta frică am adunat în pumni
am palmele rănite prin ruine
s-a risipit sămânța prin țărână
nici ploaia n-a știut-o aduna
când tina se-ntrecea cu vântul
visam flori răsărite-n urma mea...
de ce să plângă stelele? să ardă!
și să răsară vii, dar altora... Iubiți, cinstiți
ce au știut TOTUL să-mpartă!
patimi și oxigen, chiar inima...
fericirea-i doar abstracțiune, viață!
ah, vise! ploaia mea de lacrimi, șansa mea
iubirea este artă definită! ...doar...
că eu nu am știut-o,
vreodată,
desena...
...nici un verde nu-i albastru
RăspundețiȘtergeregalbenul nu-i aurit...
zilele nu-ncap în clipă
clipa-i doar pentru... iubit?
curg atâtea râuri dulci
în sărata mare-amară...
visul, ori de unde-apuci,
nu mai e ca prima oară
taina e un fel de mască
ce se poartă-n sărbători
cum să ascunzi un suflet iască
dar cu flori în obrăjori?
se răscoală prin cuvinte
diacritice pierdute
puncte fără suferinţă
s-au născut? hai, spune-mi - unde?!