Sinelui

Aţipiţi pe fruntea nopţii, norii albi răstoarnă zorii,

stelele răpite sunt, aşezate în colan

Amintirile se-ntorc, aşa cum se-ntorc cocorii

pe sub gene veşnicia îşi adună an cu an…

Mă privesc, nu sunt icoană, al meu suflet se închină

încă, la un zid strivit de o nepăsare surdă

iar înfriguraţi fiorii, parcă se tot ţin de mână

visul ultim este ştirb şi uitarea e rotundă…

Stoarce-mi din izvor văzduhul, scapă-mă de irosire

Mă înalţă cu migală, din culori, din tălpi curate,

Inocenţa vântului e peltică, dar o ştire…

mă trezeşte! noapte-albă, cât te dor a’ tale şoapte!

Pe odihna mea se-aşterne o candoare mulţumită

ce-a sorbit seisme vii, scăpărând iubirii amnarul

Mă vor ataca reflexe, şi vei da în pârg, ursită

în penultima ta gară, defrişezi cu sârg, amarul…

În implozii desluşite, găicile tăcerii mele

pietruiesc şoptind agonic, ancoratele poeme

nu-mi cioplesc chipul de flăcări, dacă-mi spui: *hai, nu te teme!*