Aţipiţi pe fruntea nopţii, norii albi răstoarnă zorii,
stelele răpite sunt, aşezate în colan
Amintirile se-ntorc, aşa cum se-ntorc cocorii
pe sub gene veşnicia îşi adună an cu an…
Mă privesc, nu sunt icoană, al meu suflet se închină
încă, la un zid strivit de o nepăsare surdă
iar înfriguraţi fiorii, parcă se tot ţin de mână
visul ultim este ştirb şi uitarea e rotundă…
Stoarce-mi din izvor văzduhul, scapă-mă de irosire
Mă înalţă cu migală, din culori, din tălpi curate,
Inocenţa vântului e peltică, dar o ştire…
mă trezeşte! noapte-albă, cât te dor a’ tale şoapte!
Pe odihna mea se-aşterne o candoare mulţumită
ce-a sorbit seisme vii, scăpărând iubirii amnarul
Mă vor ataca reflexe, şi vei da în pârg, ursită
în penultima ta gară, defrişezi cu sârg, amarul…
În implozii desluşite, găicile tăcerii mele
pietruiesc şoptind agonic, ancoratele poeme
nu-mi cioplesc chipul de flăcări, dacă-mi spui: *hai, nu te teme!*
Comentarii
Trimiteți un comentariu