Stau cu sufletu-n atele, zorii duşi sunt la culcare
Remuşcări mă prind ca-n clește, muşcătura lor cât doare!
Locu-mi hărăzit sub soare parcă-i umbră de neşansă
Care clatină-n surdină siluete prinse-n transă
Ochii stinşi nu au culoare iar retina-i otrăvită,
Raza tainică din suflet de lucire-i văduvită.
În surâsurile-amare, coajă arsă şi sălcie
Străjuiesc buzele mute ce-au uitat de bucurie;
Stârnit, viscol din alţi timpi amintirea îmi destramă
Clipa vie de acum parcă-i rouă pusă-n ramă
Chinuri cu săgeţi se-mplântă în a dorului făptură
Un poem de Minulescu i-aş fi hărăzit armură
Visul meu ar sta cuminte de nu l-ar lovi fiori
Născociţi de neîncrederi ochi în mistice culori
Grote tainice şi grele de-nţelesuri sângerânde
Despărţiri şi-altfel de morţi ard aducerile-aminte;
Geană-şi oglindeşte cerul în fântâna tinereţii
Ce povară-i suferinţa dulce-n cântece! poeţii
de sub tâmplă şi din palme născocesc rime, iar norii
scame albe-n pufuri moi, ard sentimente iluzorii;
Nu-i semnată nemurirea într-o carte-a vieţii roasă
Streaşina cerului astăzi greu de-atins este frumoasă
Când ora trecerii prin noi către un liman dorit
Este cânt de greieraş cu arcuşu-i prăpădit...
Zorii se vor naşte mâine ca să-mi vindece din răni
Amintirile s-or cerne, lin se vor ivi cărări
Ghimpi sub tălpi, pietrişuri arse paşii tandru îmi sărută
Iele bune, iele rele îmi păzesc privirea mută...
Locu-mi hărăzit sub soare parcă-i umbră ne-ndulcită
Viața asta ca o scenă din demult mi-e hărăzită
Sunt duși zorii la odihnă, sufletul zace-n atele
Ce nevoi, ce ne-nțelesuri străjuiesc visele mele?
29.06.2020
Comentarii
Trimiteți un comentariu