scobesc timpul scrijelindu-mi alba secundă de început nemiloasă ca pe altă buruiană străină şi ea "la timp a venit ocolit sincopat mărginit şi verzui - răspunsul tău ca o cupă de îngheţată adusă prea târziu de un chelner cu strabism obosit l-ai stropit printre dinţi ascunzând sub pleoapele cuminţi gândul cel rău ca un hău straniu şi plin de fiori în timp ce eu aşteptam fecundă neîntinată pe-alocuri urcând în cercuri largi ca o spirală secundă albastră cu verde secundă" târziu e vintrele dor clipa de-acum refren uitat nerepetat nu place nicicui doar blestem mi-a rămas să-mi laşi drumul sărac fără tine să-mi spui că-i despuiat cerul tău şi e plat nezburat de vreo pasăre uitat de lacrima ploii neluminat cu nori de hârtie spectacol ratat mirosind a toate iubirile mele 

https://www.youtube.com/watch?v=wCvfFWvRLf0 https://www.youtube.com/watch?v=wCvfFWvRLf0 https://www.youtube.com/watch?v=wCvfFWvRLf0 https://www.youtube.com/watch?v=wCvfFWvRLf0 https://www.youtube.com/watch?v=G4b-LU1cyzg https://www.youtube.com/watch?v=e-KTz5MoqHc https://www.youtube.com/watch?v=exI2XUVL6ds

Ce e plecarea? o neputință!            vie de a rămâne încă-un pas într-o durere fără de căință... icoanele sunt sfinte orișiunde și orișicui ascultă  o suferință

pe o vertebră a vremii mă rostesc amestecând culorile îți amintești  destinele noastre risipite sinceritatea ca o armă singura armă respirația cu gust de sărut nopți visate în colț de surâs blestemam clipa ce sugruma timpul în jurul secundei ca o fundă simfonii de lumină îți trezeau dimineți clandestine aleile așteptânde îți mângâiau pașii împuținându-mă cu un oftat așa cum vântului i se rătăceau cu icnet luturile amintiri suntem pe a pendulei tânguire să ne închinăm a bucurie sufletelor noastre obosite ca unor fântâni ce nu mai știu a plânge   ;;; Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate.;;; Liviu Rebreanu în romanul Pădurea spânzuraţilor

…tăceri, tăceri risipite amar se despoaie ruşinate de-o ploaie cu gene întoarse-a mirare apoi s-au iubit îndelung pe aripi verzi smulse din gând şi-un rest ascuţit dintr-un punct… …surghiun îmi e devremele acum prea aplecat să guste din destul amuşinând târziuri, ademenind fiori în veghea unui ochi deschis, ghioc ascuns în flori …tăceri, tăceri mă-ndeamnă să-mi fac cuibul mut striga un sol pe coapsă, alt mesager pe gleznă mă vindecă de beznă, mă-ndeamnă să nu uit… nimicul şi-a uitat menirea, mi-e cald şi-mi este …mult pulsează roşul, doare dorul, dorit împătimit întregul este-un mit Picture -  Lilioara Macovei  - Corali

un nebun cu ochii-nchiși părea cerul îmbrățișat în risipiri de stele tatuată pe retină frica părea o uitare amânată ceva vocale cu iz de floare amintea castanului că frunza nu doare - nu există clipă fără vină - se-aude șoptind o voce străină petcetluind muțenia rostirii - e doar rutină ritmul sevei în trunchi - nu-i alunga raiul din floare rădăciniile îi vor sta în genunchi de atunci un parfum de liliac aromește cerul prea scurs promițând izbăvire se nasc începuturi din nou iar anii sunt cocori de hârtie

Că amețesc visam, dar tot mai rar mă-ntorc ca o mănușă tot pe dos urâtul mi-l închipui că-i frumos nu mai despart habarul de zadar plutesc peste dorințele-mi amar fiori necunoscuți, și-i nefiresc să mă tot mir cu artă, te iubesc? și-mi sar din vise zboruri, tot mai rar de-o vreme pierd, cum pierde bietul zar răpus de nenoroc, strivit de șansă în transă mă refac,  încet, dar tot mai rar de-un timp să uit devine o urgie și vina dau, desigur pe o stea dar mâine ce rușine o să-mi fie!