Dimineața trează, albă, iscodește dacă-mi ești guguștuci pe o polată, mi-au adus în cioc povești visele se plâng pe rând că doar noaptea le învie, așteptate sunt la mal, de corăbii de hârtie...   Tălpile își amintesc de flori, ierburi și nisipuri, de petale de cireș plânse-n alte anotimpuri timpul nu ne iartă, răul! Spinii se adună-n palme cern cuvintele cu grijă, alungând zâmbind sudalme...   Imitând un trai boem, ard cuvintele, mă tem că uitarea o să ne prindă, nici pe trepte, nici colea, unduite ca-ndoiala, sub pași drumurile gem nu las praful pe-amintiri, dragi îmi sunt și ar durea...   Palmele se strâng a rugă, genele schimbă blesteme vânturi oarbe au la glezne ciucuri buni pe orice vreme visele se plâng pe rând că doar noaptea le învie, așteptate sunt la mal, de corăbii de hârtie...

  Fără umbră-aș încerca un trai aș sta sprijinită doar de mine pe drumeagul singur către rai ocrotindu-mi stelele puține Umbra mea visează cerul așternut Prea o arde talpa prin nisipuri Îmi închin icoanele și fug Restul sunt prejudecăți și mituri   Sângele prea roșu-mpătimit Drumuri scoate la mezat prin mine Mult am mai sperat și am greșit Dar cărările curate sunt puține   I-a-nghețat pe sâni iertării o mirare cât de generoasă este, ce folos! a cerut sfioasă o-ntrupare și-a primit albastrul sinuos   n-a durut-o șovăiala lui ca o haină largă străvezie când dădea în verde, când gălbui ca norocul chior la loterie   a strivit-o însă nepăsarea ce –albăstrui perfect era odată umplea bolta, lacul și chiar zarea și o ploaie lungă supărată   și tot umbra s-a-nhăitat c-o lampă e discretă nu îi ceartă plânsul unduită în lumini e o vampă dar cernită nu cunoaște râsul   nici nu mă mai mir de-a mea lentoare umbra, sângele, iertarea mă trădează palide-s ca ia

  Dă-mi cu-mprumut vreo două zboruri Voi arunca buchetul veșted Mila ferestrei fără storuri O voi simți în ochi și creștet.   Nu-mi cerceta amare pricini Le port. Mă tot strivesc zimțat Când te prefaci, nu-mi este sprijin Purta-vei tu acest păcat...   Mă uită într-o altă sferă Silabisind colinde noi Luceferi stinși din altă eră s-or întrupa în cifra doi...   Ce tandră este-a   serii geană, Să nu mă vinzi ca pe-o ispită Ce-i prinsă-n plasă ca o mreană Dintr-un adânc sărac ivită...   Ți se-nfășoară o-ntrebare Printre iertări, păcate, doruri Purtând discret parfum de floare ce a uitat de cer și zboruri...   Însuflețește-mi cald destinul Tu înger răscolind lumină Smulgând din ia nopții firul Șoptindu-mi că îți sunt regină...   C-așa-i sfârșitul, iar te minți, când începutu-i anodin ascultă ruga a șapte sfinți iubind mai mult, încă puțin...       

    S-a pornit război, aud chiar la știrile din crâng Zumzăie umbrarul tot, paltini și-un salcâm nătâng Parcă-n aer simt miroznă și de izmă și de nuc, Ies pe prispă și desculță, uit de toate și mă duc! Am uitat de gustul dulce, amărui și-nțepător, Beau cu ochii după stele, năcăjită de un dor dar nu văd luna deloc, s-a ascuns gândesc, sfătoasă Și pe boltă, o iubire e tot unică, frumoasă... Auzisem eu o bârfă: cică soarele o vrea, O pândește zi și noapte, chiar cu stelele pe ea! Ziua arde ca nebunul și pârlește iarba-n vale Seara-așteaptă negura și îi cade la picioare... Bârfa asta se întinde, ca o boală necurată Șușoteli și ciripeli, chiar oftaturi din adânc Luna tot ascunsă e, dup-un nor, palida fată Iar de mila ei prin sălcii, stânjeneii galbeni plâng... Certărețe, la fereastră, trei mușcate frunzăresc: • Am văzut-o eu o dată, sta pe boltă, nu pleca •Soarele cu șapte raze, tot fierbinte, o sorbea! Concluzionând, firește: nu-i tăgadă, se iubesc! Dar ce e

                           Sigur am ostenit! să împart tristeţea unei şoapte la pulsul nebun al unui somn suprem… mă tângui amar, dar nu dau nici o şansă minciunii adevărul îşi pune lumina pe umeri peste aripi verzi şi cărnuri aburite plâng ca un port ce nu şi-a cunoscut marea trădări îmi sfâşie pielea pe dinăuntru dar la fereastră-mi râd muşcate vii un balon de săpun mă poartă mărturie printre pereţii mânjiţi de întuneric în lumea asta fără chei dincolo de-alei sunteţi voi actorii lumii devoratori de te iubescuri savurând plaja urmelor cuvintelor mele în jurul sufletului se-nsufleţeşte o chemare se aude exact cum doare! din privit în privit am ostenit!

 *** Când nisipuri mişcătoare par a fi nişte câmpii ... doldora de margarete şi de spice-n puf ușor Eu din traista dimineţii, scot izvoarele de zi ca să-mi spele de păcate, gândul prăfuit de dor * Îmi spusese mie maica: dincolo de rău, e BINE Negura venit-a valma, tot aşa se duce iar Floarea inimii se-ntreabă: dacă nu măicuţa, cine? Să-mi aline din dureri, cu dulceaţă, drag şi har… * Cu privirea risipită pe fereastrele din vise Văd în traista dimineţi, reci izvoarele de zi Simt un suflet cum șoptește peste mările deschise: Îngerașul meu romantic, eşti puternică, nu ştii?* * E un liliac destoinic, jumătatea mea visată Cu privirea când senină, când pătrunsă de vâltori Toate florile din lume, de parfumul lui se-mbată Iar eu dorm pe pat de frunze îmbătată de spendori * Orice clipă ce se naşte poarta aripi de sfială Ca o piatră prețioasă la grumaz de bidivii la trăsura soartei frânte pe loitra de-ndoială Mi-așez traista dimineţi cu brățări trandafirii. * N

💝 Doamne! de n-am parte de iubit sau de-un trai mai fericit fă-mă Doamne rândunea să bat depărtările împlinind urările ursitoarei mele, rea.... 💝 Iar de nu-mi dai aripi largi Doamne, salcie mă faci? să-mi plâng dorul peste apă unde căpriori se-adapă lângă mal cu flori și fragi Dulcelui, cu umeri dragi.... 💝 Vezi? din șansa mea puțină n-am avut chip de regină n-am purtat în sân ascuns decât dor nescris, nespus... Poți Doamne să mă prefaci într-o vie? pe araci... Dulcelui, cu umeri dragi 💝 Însă, Doamne de nu poți sau că nu merit, socoți fă-mă piatră de hotar lângă ea, cu gust amar fir înalt de mătrăgună zică lumea, ce-o să spună?! umeri dragi ai Dulcelui dar din dar sufletului... 💝 Tu destin nefericit mă oprești tu din iubit? te vorbiși cu soarta amară primăvară, vară, toamnă ați tot complotat pe-afară... folosit-ați limbi străine să mă umiliți...pe mine? n-ai curaj, nădejde tragi... 💝 Dulce drag, c