să nu creşti aşteptarea ca pe-o floare când buruienile sunt vii dezamăgiri  nici să nu scotoceşti aiurea nişte vini  la umbra umbrei tale, în plin soare   nici n-ar avea temei vreo ploaie albă noroiul va purta tot haine negre iar ura deghizată-i scursă din tenebre cu flori albe, curate şi aşezate-n salbă   și-atunci când ce primeşti nu-i bun să cauţi, spun,  prin sufletul tău cast ustură, arde, doare cumplit... balast  aruncă-l! fie o dulce clipă, ori taifun   dar depărtarea nu și-a luat cu ea secundele trăite viu, pulsânde și nici să urce-n rai n-ar mai putea l-am luat ca talisman către niciunde... atât regret, cât lacrima pe-o geană și sacrificiu  mare cât un rid ce-a apărut cu plâns de apatrid cerneala a pălit, voit, vicleană...   secretele se-ngână doar, în șoaptă se spun printre suspine sau în vis gândul se vrea idee, ori adevăr promis în vremea asta, crudă sau necoaptă  chiar fără lacrimi, cu ochii mirați, senini cu cicatrici pe tâmple, am sufletul - un soare  nu-ți fie aştepta

  *** Nu e frântură-n lume, biet boț de viață nu-i Să nu-i sosească clipa amară-ncețoșată Să nu mă mai iubești ! E-n mintea orișicui ajunge înveninând și pe *  a fost odată * *** Să nu mă mai iubești ! spunea eternei ploi un singur fir de iarbă, și se-nverzea pe sine, privirea-și ridica din marea de trifoi, ferind cu lama-i naltă, armatele de fire *** Cu viers ce-aduce-a înger o cinteză cânta: Să nu mă mai iubești ! Cu ochii spre înalt Printre atâtea cânturi, al ei glas se pierdea Păcat de-a ei trăire, dar asta-i este dat! *** O floare ce-a prins rod, primind sărut din soare În pântec de petale își rostuiește-un dulce Șoptește-n frunza mamă avută din născare Să nu mă mai iubești ! Nici toamna n-o s-o apuce... *** La margine de hău, ca o pecete-a sorții O piatră de hotar se năruie pe sine Și bate disperată lovind străine porți Să nu mă mai iubești ! ea tace cu suspine *** Dar visul nenăscut, de beznă-nspăimântat Îi cere nopții mamă, pierdut de matca sa Să nu mă mai iubești ! Strivind am

(Seminței de măr) În față poteci, în mine mistere Se-ntrec felurit s-atingă lumină Prin pulberi de drum sclipind efemere Zac stele. Arzi lună, dar mult prea puțină Cu pasul desculț și tâmpla cuminte Mă-ntreb de ce vrăbii nu zboară-mprejur În zări umbre cresc, rostesc jurăminte Văzduhul e viu și aerul pur Mă-ndrept spre pădure, iluzii mă-ncearcă Ursite stau smirnă n-au timp de ursit Simt teama crescând sub strai, o libarcă s-ajungă la suflet ar vrea. E ticsit… …de neîntâmplări, de plecări și de ruguri E desferecată pădurea și verde Sunt crengi ce mă vor, mă strigă prin muguri În urmă cărarea orfană se pierde… Coșmarul se stinge sub pleoape febrile Pe buze am gustul seminței de măr Pierdută e frica, impulsuri caline Mă-ndeamnă să aflu curat… Adevăr! https://youtu.be/L1F3sHklg9k?t=14

(acrostih timpului orb, mituit cu o şoaptă)  N e-au rămas uimirile mici... U zi, ploii datori, le purtăm descusute pe suflet U ndeva gleznele ni se ciocnesc mătăsos I eri, se scuturau plângând ultimii fluturi T impul captiv invocă de-a surda rugi A lămind văzduhul cu nuduri C um sporeşte albul luminii... U itând preţul ultim datorat ruşinii M usteşte a fior alb visul ce-aşteaptă T recerea vremii păşind peste şoaptă E ra un mâine sau un azi proptit cald pe trupuri I scusit dezmierdai săruturi prin umbre U itând pe banca noastră polenul să scuturi B eat clătinai geana cuminte, doar tâmpla E ra neiubită de-ajuns! Te curtau cohorte de eve S iluite prin vise, dorite prea mult, C um să te am veşnicit? nesătul de tumult !

    Ce-i  târziul  ? un flăcău ce la timp nu s-a trezit ceva neam cu veşnicia, strănepot al clipei, cred... ruşinos ca dimineaţa, a rămas trist, nenuntit ursitoarele planetei ceasuri bune nu mai pierd.   Sigur poartă un blestem, un totem ar fi deajuns? sau o amuletă rece, prişniţă la un călcâi cu unsori din nori şi ceaţă, pe la tâmple de-ar fi uns ar uita de neştiute, ar primi şi premiul întâi...   ... la o şcoală de iubire, începând cu dăruirea paşi mărunţi în pulberi dese, cu încetiniri ascunse şcolăreşte-ar avea bască şi ghiozdan, aşa-i menirea laude şi osanale stelelor ar fi aduse…   Dar târziu-i pierde vară! Universului, ţărâna o împrăştie-n văzduhuri în şotron închipuit o iluzie ar fi şcoala, şmecher - nici nu poartă vina, cârlionţi îi curg pe umeri,  târziului  fericit!   De ce-i vărul lui mai  breaz ?  Devremele  cel isteţ! Grăbit, trage după el zilele din calendar E drăguţ aşa imberb, grăsunel, cu părul creţ Dar ne fură existen

  Mi-au adormit şi apele şi plopii aflaţi în amintirea unui vis De când  încerc timid să mi te-apropii sperând,  că tu eşti pacea ce mi s-a promis   Aşa se nasc târziurile-n lucruri şi se tocesc cuvintele rostite De-o balama tocită atârnă scuturi în orizonturi parcă pustiite   Să-mi ceară demâncare-un pui de suflet Eu să-l îndop zâmbind, cu poezie dar să-l iubesc nu cred să mă încumet şi milă atunci, se poate,  să îmi fie...   ... Eternitatea, vocea să-mi sărute- ar vrea, cum vrea şi noaptea tainic să mă –mbie Dar, cum se împletesc de-a valma vrute Nespusele-or să moară-n sărăcie!   Voi scrie de acum nici verde, dar divin În mine vulgul n-are loc, îi e teamă de perla din cuvânt şi gustul lui de vin Neacceptat,  zadarnic o să geamă.   Şi toate au un suflu ireal Degeaba-s date cu tămâie strane Aş îngropa tristeţea sub un deal Să nu mai plângă vreodată, mame.   Să-mi scriu cu palma stângă numele pe ape, Aceleaşi adormite ca ş