Ce e plecarea? o neputință!            vie de a rămâne încă-un pas într-o durere fără de căință... icoanele sunt sfinte orișiunde și orișicui ascultă  o suferință

pe o vertebră a vremii mă rostesc amestecând culorile îți amintești  destinele noastre risipite sinceritatea ca o armă singura armă respirația cu gust de sărut nopți visate în colț de surâs blestemam clipa ce sugruma timpul în jurul secundei ca o fundă simfonii de lumină îți trezeau dimineți clandestine aleile așteptânde îți mângâiau pașii împuținându-mă cu un oftat așa cum vântului i se rătăceau cu icnet luturile amintiri suntem pe a pendulei tânguire să ne închinăm a bucurie sufletelor noastre obosite ca unor fântâni ce nu mai știu a plânge   ;;; Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate.;;; Liviu Rebreanu în romanul Pădurea spânzuraţilor

…tăceri, tăceri risipite amar se despoaie ruşinate de-o ploaie cu gene întoarse-a mirare apoi s-au iubit îndelung pe aripi verzi smulse din gând şi-un rest ascuţit dintr-un punct… …surghiun îmi e devremele acum prea aplecat să guste din destul amuşinând târziuri, ademenind fiori în veghea unui ochi deschis, ghioc ascuns în flori …tăceri, tăceri mă-ndeamnă să-mi fac cuibul mut striga un sol pe coapsă, alt mesager pe gleznă mă vindecă de beznă, mă-ndeamnă să nu uit… nimicul şi-a uitat menirea, mi-e cald şi-mi este …mult pulsează roşul, doare dorul, dorit împătimit întregul este-un mit Picture -  Lilioara Macovei  - Corali

un nebun cu ochii-nchiși părea cerul îmbrățișat în risipiri de stele tatuată pe retină frica părea o uitare amânată ceva vocale cu iz de floare amintea castanului că frunza nu doare - nu există clipă fără vină - se-aude șoptind o voce străină petcetluind muțenia rostirii - e doar rutină ritmul sevei în trunchi - nu-i alunga raiul din floare rădăciniile îi vor sta în genunchi de atunci un parfum de liliac aromește cerul prea scurs promițând izbăvire se nasc începuturi din nou iar anii sunt cocori de hârtie

Că amețesc visam, dar tot mai rar mă-ntorc ca o mănușă tot pe dos urâtul mi-l închipui că-i frumos nu mai despart habarul de zadar plutesc peste dorințele-mi amar fiori necunoscuți, și-i nefiresc să mă tot mir cu artă, te iubesc? și-mi sar din vise zboruri, tot mai rar de-o vreme pierd, cum pierde bietul zar răpus de nenoroc, strivit de șansă în transă mă refac,  încet, dar tot mai rar de-un timp să uit devine o urgie și vina dau, desigur pe o stea dar mâine ce rușine o să-mi fie!

  Opţiunile Administratorului Citire Editare Comentariu Editare file proprii Semnalizează Ştergere Comentariu Editează postările de blog ( Denisei) Din neştiuta iarnă, n-a mai rămas vre-un fulg, doar o ninsoare-n noi, plăpânda mea iubire ne stă la pândă-n zori, doar îngerimi şi-amurguri tic-tac-ului pândar să-i dai te rog de ştire Nu-i prea zburată neaua, nici gheaţa prea adâncă, canicule s-au dat, în rate prin văzduhuri privirile prea dulci, te rog să nu le tulburi floare-de-colţ mirată, uitată pe o stâncă Şi-i mai aproape, cred, preafrigul de amnar Dumnezeiesc se ceartă chiar lemnele prin focuri Ocheade-aprinse aruncă astâmpăratul jar Tristeţi, iubiri se-ntâmplă, noi, ne ferim de jocuri!  

nu-mi mai urzi drumul străine! tu micul seism al sufletului meu ratez din simpla vină zborul spre orizont unde pădurea virgină are mireasmă de sfârşit de lume zidului înverzit ce-i mai trebuie poartă? contagioase iluzii cumplite ipoteze ne încearcă în scurta despărţire de o viaţă unde merg şi fluturii desculţi… tu să taci cuminte ca un neştiut crud şi nefiresc eu să păstrez târziul în acelaşi trup iubiţi-pescăruşi cu pliscul mut asemeni plânsului ne e promisă din demult o moarte ultimă sufletul ni-l soarbă hei, hei, trag oblonul negru la fereastra oarbă