Două ceasuri stau pe-o carte Tic-tac-uri amestecând Unul simte că e noapte Celălat zorii venind... Limbile poartă tăcerea Printre cifrele-amuțite Alta le-ar fi însă vrerea Să se știe odihnite... Unul,  în brățară grea e mai vechi ca timpul scurs Celălalt prin catifea s-a lăsat de clipe muls Strălucește fiecărui câte-un punct amăgitor o fi praf de stele ninse sau păcatul unui dor Dintr-o preaînaltă glastră singur fir de tuberoză le șoptește: * dumneavoastră... îmi puteți face  o poză? * Nu primește vreun răspuns li s-or poticni cheițe ? tuberoza cu parfumu-i se visează cu  rochițe De-ar tăcea și liniștea o secundă dintr-o mie ar avea timp și de ea... ce folos când  nu se știe! Dați, rog, liniștea mai tare undeva se scurge clipa vremea timp de ea nu are și-a lovit în zbor aripa Zar cu zar să adunăm ca-ntr-o vrajbă înfrățită  tuberozei să îi dăm o rochiță aurită E simbolul clar al sorții ce se sc

Tăcerea ceasului mă mișcă și limba lui în pas greoi Măsoară focul din cuvinte ce doarme-n frunza de trifoi În nopțile cu mii de maluri, ca un ocean cu fundu-n sus, Găsesc în vorba nerostită, că multe mai avem de spus.   Un umăr plânge melancolic sub patima aprinsă, vie, Iar inima în piept se zbate sub dor visat de frenezie, Astept să-mi vii ca o nălucă în clipa verde zbuciumată În prinț duios cu noaptea-n plete și fruntea ta nesărutată.    Sunt primăveri ucise-n crânguri cu stoluri albe de lumină când amintirile sunt ruguri, culcate-n solduri de stupină parfumul și-a secat izvorul prin tainicul ținut de jar, Sau poate crivățul ne zvârle prohodul tristului amar.    Azi, dorul pune voinicește în labirintul greu de viață Corola zorilor ce vin să stea de strajă-n dimineaţă, citesc în palma unei stele și sar pasaje cât mai lungi Că vreau cu degete de suflet, iubire, iarăși să m-ajungi.   R efugiat în palma sorţii, un suflet are de ale

De prea mult fum, de prea puţină taină Ni se rotesc ceasornice-n rărunchi De-am şti croi văzduhului o haină Şi i-am sculpta din vise noi un trunchi Păşeşte-n noi lumina ca ninsoarea Ce nu îţi dă destinul, omule nu cere Dă-i stelei tale crudul ierbii, floarea Ce stranie e    viaţa,    o frunză în cădere.     E floare rară tihna nopţii - acum În insomnii sfidând acoperişuri Ce nu cunosc nevoi de foc şi scrum Pe drumul ploii ascuţind tăişuri   Când marginile toate-au orizont Nemărginirea se destramă lent Şi desenează   asfalturile-n rond Cu vise cumpărate pe un cent   Doar vorbe în al buzelor mormânt Enigme-n raftul sufletului rupt Nici urmă de vreun rătăcit cuvânt Sau alt oftat purtând obrazul supt   Toamnei arsă fără lacrimi - ape efemere, taina trecerii-n văzduh, smerit să îi ceri Stranie e    viaţa,  o frunză în cădere În privirile fântânii, umbrei seci de ieri.  

cu şuviţa rebelă pe fruntea palidă şi pulsul prea lent puteai să spui orice dar n-ai spus timorat fără luminiţe în ochi sărac speriat neiubitul meu deajuns puteam să plâng oricât sufletu-mi despuiat dar n-am... doar timpul a căzut în genunchi risipit pe asfalt implora să-l adun în palme joc de bile colorate şi sudalme demodate dar n-am... gândeam să mă-nalţ mai drept şi mai alb să plec puţin mai încolo, din mine, doream dar n-am... priveam ca la o vitrină străină priveam locul nostru acum prăfuit şi stingher, ilustrată uitată în alt cer dar n-am... aş pune un pariu că nu mi-am trăit viaţa asta câştigul va fi de ajuns pentru alte o sută ca ea dar n-am ... linia vieţii s-a şters în palma mea vinovată-i ploaia din pervaz prea târzie şi ea vrăbiile pământului vor disperate să strângă văzduhul spart tot iremediabil demers şi zâmbetul meu ars

Încărunţesc fiori şi-mi ticăie amar în seri de-nsângerare a viselor zidite iubesc canicular un fel uitat de flori petale aurii străpung şi os şi minte… odăii sufletului meu îi născocesc pereţi să-i oblojească umbra lăsată pe podele nu-i număr risipirea nici voi să nu-mi cereţi un rid pierdut de suflet se chinuie-n atele atunci păstrează-ţi pacea printre sfioase gene doar verdelui privirii promite-i numai cer fiori timizi de soare s-or răspândi alene prin suflet ce scânteie şi nu se vrea  stingher când timpul îmi aruncă cu praf de clipe-n ochi descânt de nenoroc şi mor … dintr-un deochi!

Sub un cer plin de suspine, limpede să-l sorbi de sete Ochiul bălţii de iubire parcă-ar vrea să ne îmbete, Dintr-o scorbură clipesc urme noi de stele vechi Singuratice vin umbre, strajă zilei stau perechi…   Brazi înalţă vârfuri lungi despicând văzduhul moale Lăsând urme înţepate cerului proptit la poale Cetinei îi curg săgeţi de lumină să ne scalde În miroznă de răşini sus pe culmile înalte…   Cuib de adevăr să facem în copacul vieţii noastre Trainic pentr-un pui de suflet al iubirii dintre noi Furii n-or ‘cerca să mute mai înalt cer cu năpaste Lăsând norii zdrenţuiţi şi neplânşi, doi câte doi…   Fierbe-n taină viaţa astăzi, mustăceşte timpul aiurit! Ochiul bălţii de iubire seacă, zimţii veşniciei muşcă-ncet Rasa omenirii zace, e durută crunt de neiubit Orizontu-nţepeneşte iată : are guler dat cu aspru-apret   Bucurie... vino să ne bucuri, fără tine buzele nu râd Scâncesc zorii cruzi, atârnă cerul risipit, uscat şi hâd! Te prefaci tristeţe preaumilă, noi -

Te-aştept ! de parcă aşteptarea e coală albă de hârtie Tăişul ei - o întâmplare, sfârşit ori început să-mi fie mi-i  negru negru albul zilei , nici zorii nu-mi zâmbesc de când ai pus un punct atât de mic, rotund şi ai plecat râzând Te strig! de parcă n-au auz, nici drumuri lungi, cărări subţiri Curgând prin umbre verzi strivite de lunecoase amintiri nu-i  albă albă neagra spumă  a îndoielii că te am Copacul vieţii a pierdut frunzişul tot şi-i ciot un…ram. Te vreau! De parcă vrerea toată s-ar oferi în dar la nuntă Sau nou născutului ce-am fost, oricât destinul o să-ascundă Amar amar e visul dulce , viu, tăinuit ca pe-o greşeală a zilei ce mi s-a promis, lumina-i sfântă să nu doară. Te-ascult! De parcă simfonie e pulsul gol de vreo minciună Cine-ar putea să mă trezească cu adevărul prins de mână? Prea tristă tristă e mirarea  în haina ei mustind de vicii Eu, sufletul amanetat risc şi-l salvez de-un şarpe-al fricii! Te strig, Te vreau, Te-ascult,